La etapa iniţială de dezvoltare, băncile comerciale cu condiţia cea mai mare parte a serviciilor de intermediere financiară. Mai târziu, odată cu apariţia de o varietate de alte servicii financiare intermediare, cum ar fi serviciile bancare de investiţii, de asigurări, managementul fondurilor, (în special între 1930 şi 1970) linii de delimitare strictă între diferitele intermediari financiare şi funcţiile lor a fost impus, cu control direct asupra concurenţei între astfel de intermediari. De exemplu, a legii Glass-Steagall din SUA în anul 1933 interzice prestarea de servicii bancare de investiţii de către instituţiile bancare comerciale şi italiană drept bancar din 1936, care a stabilit principiul separării între bancare şi de activităţi non-financiare.
Cu scopul de a limita riscul de instabilitate financiară, restricţii semnificative pe linii de business, localizarea geografică şi funcţionare a întreprinderilor financiare existat în multe ţări, uneori completată de plafoane privind cotele de depozit, noi restricţii de intrare şi de toleranţă oficial al Cartel-acorduri de tip . Rezultatul, în multe cazuri, a fost stabilirea de cartelized cluburi de oligopol de semi-intermediari de specialitate, care a dus la apariţia în mare măsură de auto-reglementare cluburi de acord cu regulile de conduită.
Concurenţă cartelized oligopol structura limitate, garantate valoare de franciză şi probabilitatea redusă de eşec. Acest lucru sa datorat parţial stabilităţii internaţionale realizate de regimul de la Bretton Woods. Acest lucru a redus nevoia de supraveghere financiară. Deci, peste ani de supraveghere bancară nu a jucat rolul central în activităţile de băncile centrale, datorită structurii care au redus necesitatea reglementării şi a permis auto-reglementare. În Statele Unite, Federal Reserve a devenit actor major în reglementarea şi supravegherea numai după adoptarea de banca la care actul de companie în 1956, care atribuie funcţia de bancă centrală de supraveghere peste BHCs.
Structura de oligopol redus de concurenţă, eficienţa şi inovaţia. Protejate şi reglementată sistemului financiar a fost abolit, în condiţiile de creşterea concurenţei internaţionale, inovaţie tehnologică, unitate de eficiente, servicii îmbunătăţite pentru clienţii şi returnarea liberale, de piaţă bazate pe ideologie. Instabilitatea şi eşecuri au devenit frecvente şi a dus la o mai mare implicare a băncilor centrale în activităţi de supraveghere. Mai mult decât atât, acest lucru a condus, de asemenea, la estomparea graniţelor anterior clară între diferitele tipuri de intermedieri financiare. Universal bancar a devenit mai popular şi frecventă. Servicii bancare amestecat cu asigurare, de asigurare bancare, şi a întreprins de gestionare a fondului. În cele din urmă, aceasta însemna că încercarea de a supraveghea separat de funcţia s-ar termina cu mai multe autorităţi de supraveghere implicate cu aceeaşi instituţie.
Deci, o concluzie evident că a fost atins a fost introducerea responsabilitatea pentru supravegherea tuturor intermediari financiari, într-o singură instituţie. Dar acest lucru în mod natural a determinat o problemă pentru bănci centrale, care doreşte să menţină controlul intern al supravegherii bancare.
Pe de altă parte, rezultatele unificarea astfel de economii de scară care decurg din singur set de servicii de suport centrale (servicii de informare, spaţii, resurse umane, control financiar, etc), o structură unificată de management, o abordare uniformă pentru stabilire a standardelor, autorizarea, supravegherea , executarea, educarea consumatorilor şi luptei împotriva crimei financiare. Este, de asemenea, duce la economii de domeniul de aplicare ceea ce implică faptul unice de reglementare a serviciilor va fi capabil de a aborda problemele din sectorul trans-un mod mai eficient şi mai eficient decât autorităţile de reglementare separată mai multe de specialitate.
Alternativ, plasarea sub supraveghere toate acoperişul băncii centrale ar avea nevoie de asumarea responsabilităţii pentru supravegherea asupra activităţilor care stabilesc în afara sferei sale istorice de expertiză şi de responsabilitate. Un exemplu evident de acest lucru ar fi de risc de piaţă de preţ faţă de risc de credit. Instituţiile bancare face cu cea mai mare parte de credit de risc, în timp ce firmele se confruntă cu titluri de valoare de piaţă a riscului de preţ care decurge din fluctuaţiile preţului de piaţă al valorilor mobiliare deţinute de către instituţia financiară.
O problemă şi mai grav, ar putea apărea în afară de modul de setare a graniţelor dintre aceste sub-seturi de deponenţi / instituţii care ar fi acoperite de asigurare de depozit, creditor de ultimă instanţă (LOLR) instalaţii, etc, precum şi cele care fac obiectul nu atât de . Banca centrală ar fi refractară la extinderea competenţelor sale operaţionale la care se ocupă de pieţele financiare şi instituţii în cazul în care problemele legate de stabilitatea sistemice sunt limitate şi protecţia consumatorului de o importanţă mult mai mare.
O propunere a fost mai mult delegarea responsabilităţilor de supraveghere a agenţiilor de mai multe in afara bancii centrale. Această opţiune necesită deplină şi fără schimbul de informaţii între agenţiile de multiple la nivel naţional şi internaţional. În cadrul Comunităţii Europene, legislaţia a instituit un drept asupra acestor autorităţi să coopereze, însă punerea în aplicare a prezentei pot fi mai dificil. Acest model, de asemenea, necesită armonizarea standardelor de capital. Acest lucru ar implica faptul că riscurile asumate ar fi supuse la aceleaşi standarde, indiferent de unitate a organizaţiei corporative ele sunt suportate.
O problemă evidentă cu modelul este de alocare a responsabilităţilor între autorităţile de supraveghere diferite. În mod tradiţional, ţări şi-au organizat cadrul lor prudenţială de-a lungul liniilor instituţionale. Acest lucru a fost, în general, pe o bază tripartită (bănci, firme de valori mobiliare, companiile de asigurare), cu excepţia cazului în ţări precum Germania şi Elveţia, care au sisteme bancare universal, în cazul în care titlurile de afaceri este în general considerată ca activitatea bancară. Deci, este dificil să se aloce sub autoritatea de supraveghere specifice.
O propunere alternativă a fost de a împărţi structura de supraveghere în două scopuri: de stabilitate sistemică (supravegherea prudenţială) şi protecţia consumatorului (conduita de supraveghere de afaceri). Aceasta a fost propunerea Twin Peaks, au susţinut în Marea Britanie în primul rând în lucrările lui Michael Taylor (1995 şi 1996). Organismul de supraveghere însărcinaţi cu protecţia consumatorului ar lua în mod natural de plumb în anumite domenii, pieţe şi instituţii. Spre deosebire de aceasta, organismul însărcinat cu responsabilitatea de stabilitate sistemică ar lua iniţiativa în abordarea cu sistemul de plăţi, precum şi cu anumite aspecte ale bancare şi, probabil, alte pieţe financiare. În practică, însă, în mare măsură, o autoritate de reglementare sistemice de stabilitate şi o autoritate de reglementare client de protecţie, cel mai probabil s-ar pune în aplicare a regulamentului a unei bănci, în exact acelaşi fel, nu există aşa ar fi duplicarea considerabile şi se suprapun. Confruntarea cu două autorităţi de supraveghere s-ar ridica, de asemenea, costul de entităţi supravegheate. Conceptul Twin Peaks a fost, până acum, nu a fost găsit favoare în practică, însă, sistemul american a evoluat într-un mod care se apropie de aceasta, cu Federal Reserve vine aproape de o stabilitate sistemică (prudenţiale) supraveghetor, şi Securities and Exchange Commission (SEC) întreprindere de conduita rolul de afaceri.
Un punct important este împărţirea sarcinilor în conformitate cu abordările micro şi macro. Probleme de protecţie a clienţilor sunt în general asociate cu decizie la nivel micro-luare a deciziilor, în timp ce se ocupă de stabilitate sistemică cea mai mare parte cu macro, cu toate acestea într-o oarecare măsură, cu nivel micro, de asemenea. Acesta a fost susţinut că menţinerea parte din problemele de stabilitate macro-sistemice cu banca centrală şi o parte de micro, cu o agenţie independentă ar restaura claritate şi de responsabilitate.
Este demn de a discuta modul în care această problemă se aplică în ţările în curs de dezvoltare. Structura financiară, în curs de dezvoltare şi ţările în curs de tranziţie, este destul de diferit de economiile dezvoltate. Ei tind să fie mai simple, mai dependente de servicii bancare standard, comerciale şi de gradul de estomparea graniţelor în aceste ţări este scăzut. În ţările dezvoltate, complexitatea sectorului financiar şi estomparea graniţelor vigoare bancherii centrali pentru a-şi extindă activităţile lor de mai departe de limitele tradiţionale. De asemenea, creează multiplicitatea ale autorităţilor de supraveghere sau de unificat organ de supraveghere în afara bancii centrale. Acest lucru nu este cazul în ţările în curs de dezvoltare. Sistemul bancar, societăţile de asigurări şi de schimb de valori poate co-exista fără frecare mult sau se suprapun.
Astfel, puterea de argument privind structura schimbare a sistemului financiar şi, dacă banca centrală ar trebui să reglementeze instituţiile non-bancare financiare, precum şi depinde în mare măsură de gradul de estomparea graniţelor dintre diferitele tipuri de intermediari financiari şi de gradul de pregătire a băncii centrale pentru a aborda cu responsabilităţile pe care se află în afara sferei sale istorice de expertiză. Practic observat tendinţa de separare a funcţiei de reglementare de la banca centrală poate fi explicată prin dezvoltarea pieţelor financiare în ţări diferite, care tinde să facă acest argument decisiv.
